Draga suflet, 2012 bate la usa si este momentul sa facem bilantul pentru 2011.

Am sa incep cu o serie de intrebari care pe mine m-au atins foarte mult si sper sa te opresti si tu pentru cateva momente din alergatura vietii si sa te intrebi:

„Iti ingrijesti tu sufletul?

Il bagi macar in seama?

Il vindeci sau il ranesti?

Evoluezi sau te vestejesti?

Te extinzi sau te contracti?

Este sufletul tau tot atat de singuratic ca si mintea ta?

El este, oare, mai neglijat decat ea?

Si care a fost ultima data cand ai simtit ca sufletul tau se exprima?

Cand ai plans ultima data de bucurie?

Sau ai scris poezii?

Sau ai facut muzica?

Sau ai dansat in ploaie?

Sau au facut o placinta?

Sau ai pictat?

Sau ai reparat ceva ce e stricat?

Sau ai sarutat un copilas?

Sau ai tinut un caine lipit de fata ta?

Sau te-ai plimbat urcand un deal?

Sau ai inotat in pielea goala?

Sau ai vazut un rasarit de soare?

Sau ai cantat din acordeon?

Sau ai stat de vorba pana in zori?

Sau ai facut dragoste ore intregi..... pe o plaja, intr-o padure?

Sau ai intrat in comuniune cu natura?

Sau l-ai cautat pe Dumnezeu?

Cand a fost ultima data cand ai stat singura, in tacere, calatorind spre partea cea mai profunda a fiintei tale?

“De mic copil ti s-a spus ca esti "rau". Accepti ca ai fost nascut in "pacat". A te simti vinovat este un raspuns invatat.
Ti s-a spus sa te simti vinovat pentru lucruri pe care le-ai facut cu mult inainte sa poti face, de fapt, ceva. Ai fost invatat sa-ti fie rusine ca nu te-ai nascut perfect.” Este un  citat la care eu am poposit cateva minute bune dupa ce l-am citit in cartea Conversatii

cu Dumnezeu.

Si cati ani m-am rusinat de „imperfectiunea” mea, cat de mica si insignifianta ma vedeam atat in viata mea cat si in viata altora. Imi aduc aminte ca in clipa in care deschideam ochii, murmuram printre buze si o injuratura: „La naiba, iarasi este lumina!” Uram efectiv sa ma trezesc, uram ziua, soarele, oamenii, doream sa dorm cat mai mult si tin minte ca am avut o perioada in viata mea in care incepusem sa ma izolez de lume. Imi petreceam foarte mult timp cu mine, ma simteam mai mereu neacceptata si neinteleasa de cei din jur, si atunci simtindu-ma nedorita nu vedeam de ce as mai putea sa-mi petrec timpul cu ei.

“Ar trebui sa le fim recunoscatori oglinzilor, pentru ca reflecta doar exteriorul.” spune Samuel Butler.

Oare?

Uneori da, pentru ca de cele mai multe ori nu suntem pregatiti sa vedem adevarul din launtrul nostru, ne-ar fi prea rusine, ne-ar fi teama, ne-ar fi frica, am fi furiosi pe noi si de aceea de multe ori ne imbracam in „haine scumpe” si iesim in lume sau ne luam masca de pe masa de la intrare si iesim pe usa.

Am fost invatati sa cautam binele si frumosul in afara noastra. Vrem mai mereu si mai mult si mai bine, insa ne raportam la ceva trecator, la lumea materiala, la competitia existenta in societate, intre oameni.

A fost odata ca niciodata o fata si un baiat. Fata dorea cu disperare sa fuga de acasa, sa isi gaseasca un sot si sa isi intemeieze o familie. A inceput calatoria prin lume alergand dupa Fat-Frumos pe cal alb. Dupa ce a pupat multe broaste raioase a crezut ca intr-un final si-a gasit printul. Dupa 3 ani de relatie si-au adunat rudele, prietenii si au pus de o nunta mare. Finalul ar trebuie sa fie: „si au trait fericiti pana la adanci batranesi!”, insa in acest caz si multe altele nu este asa, ajung la batranete insa nu fericiti.

Fata noastra a devenit femeie dupa nasterea primului copil, toata atentia si dragostea au fost indreptate catre pruncul cel mic si sotul se lupta sa mai castige si el timp cu draga lui sotie.

Timpul trecea si ea se neglija din ce in ce mai mult.

Timpul trecea si kilogramele se adunau.

Timpul trecea, treningul si camasa sifonata de noapte erau nelipsite din tinuta zilnica.

Timpul trecea si cartile se umpleau de praf, imbatraneau.

Timpul trecea si ei isi spuneau doar vorbe, fraze, cuvinte.

Timpul trecea si ultimul lucru pe care l-au facut impreuna a fost semnarea actelor de divort.