Imi aduc aminte de mine in trecut cum eram, cate vorbe rele imi adresam, cat de mult ma certam, cat ma judecam, cat ma pedepseam.

Daca imi propuneam ceva si nu reusem sa duc sarcina pana la bun sfarsit, gaseam scuze in exterior, dadeam vina pe altii sau pe mine, ma injuram, eram atat de mica in ochii mei, imi dadeam singura palme si automat si stima mea de sine se diminua.

Aveam zile in care ma vedeam atat de nesemnificativa pentru lumea asta, nu intelegem, cum iubitul de la vremea respectiva ma putea iubi. Nu intelegeam cu prietenii inca imi erau aproape. Nu intelegeam cum ma mai pot intoarce in sanul familiei. Nu intelegeam cum ma mai suportau hainele intr-un trup hidos, pe care il uram si nu imi placea sa il privesc in oginda. Cum din sufletul meu mai putea iesi lumina cand eu zilnic il intunecam. Cum de mintea mea mai putea procesa si ganduri frumoase cand doar drame imi treceau prin cap.

Uitandu-ma acum inapoi, efectiv ma ingrozesc. Chiar nu pot gasi nici o explicatie logica pentru felul cum m-am comportat cu mine si automat cu ceilalti.

Pe drumul vietii mele, pe calea mea, raneam toti oamenii din jurul meu. Cand cineva incerca sa ma ajute cu un sfat sau o vorba imediat il indepartam, ma enervam ca isi permitea sa gandeasca pentru mine, de unde sa stie el ce este mai bine pentru mine.