Inca mai alergi dupa lucruri imposibile? | Psiholog Psihoterapeut Psihiatru Coach | E-psiho.ro
Inregistrare
Autentificare
Inregistreaza-te
ca Specialist si promoveaza-ti articolele, evenimentele sau joburile
Pagina de facebook e-psiho Pagina de google plus e-psiho Canalul de twitter e-psiho Canalul de youtube e-psiho Feed RSS e-psiho Adaugare la bookmark e-psiho Adaugare ca motor de cautare e-psiho
Newsletter
Processing

Inca mai alergi dupa lucruri imposibile?

Inca mai alergi dupa lucruri imposibile?

 

„Iti este bine asa, continua pe acest drum,” tot spune o voce din capul meu de ceva vreme.

Face parte din mine si o ascult. Naiva de mine.

Am hotarat sa nu ma mai mint si sa nu mai fac compromisuri, insa ceva tot imi dadea cu virgula. Nu imi ieseau calculele exact cum le socoteam, planurile nu se indeplineau, intrebarile ramaneau fara raspuns, si nici raspunsurile nu ma multumeau.

Simteam ca ceva nu merge bine, este disfunctional. Am zis ca asa este „normal”, sunt si eu pamantean.

Ok, si am mers pe acelasi drum cateva luni bune, mai exact, am ales sa fug.

Am depistat unde este problema si am hotarat sa o elimin fugind de ea. Am zis ca daca nu dau nas in nas cu ea nu are cum sa ma afecteze.

Este ca si o boala netratata complet, si in timp se tot aduna microbi, iti mai da corpul ceva de inteles, tu iarasi tratezi superficial, si microbii se fac din ce in ce mai multi si mai nocivi.

Pana intr-o zi, exact cand nu te astepti, te loveste pe la spate.

Exact asa mi s-a intamplat si mie.

Am fugit de nebuna, am crezut ca stiu ce fac, mi-am luat provizii, prietenii, dar ei nu pot sta langa mine 24 din 24, au si ei viata lor.

Am mers pe alte drumuri, batatorite, am intrat intr-o padure imensa, de o frumusete rara, cum numai pictorii stiu sa o insufleteasca pe panza. M-am lasat sedusa de ce mi-a oferit, si......... da, mi-a oferit adapost un timp scurt.

Am invatat sa supravietuiesc cu tot ce era acolo, a fost o mare provocare pentru mine, inca o sansa pentru a-mi infrange limitele si a ma cunoaste.

M-am lasat sedusa de scorpionul viclean, adoram tot ce imi oferea, pana si-a intors coada si m-a impuns pe motiv ca eu l-am provocat.

Si atunci am deschis ochii mai bine, padurea avea si flori uscade, intr-o parte a livadei era numai namol, mlastina, mocirla. Unii dintre copaci mai aveau putin si picau. Si atunci am luat-o din nou la fuga.

M-am oprit acum ceva timp din alergat, la ceva oarecum familiar, am vrut sa ma duc si mai aproape. Era soare, cat sa pot vedea bine si era noapte cat sa pot sta linistita, insa exact ca si talerele unei balante, au inceput sa oscileze si atunci am luat-o iar din loc.

Pana m-am oprit, fortata. Am dat intr-un zid invizibil, m-am izbit atat de puternic incat credeam ca nu mai imi revin din durere.

O saptamana a durat sederea mea in incubator, o saptamana inchisa in casa, inutila, nefolositoare, nu eram buna de nimic. Ma zbateam sa fac ceva si cand ma ridicam, ameteam, corpul imi amintea ca el era acum stapan pe mine, nu eu pe el.

Am simtit ca viata trece pe langa mine, ma simteam mica, atat de mica incat puteam fi calcata in picioare. Si chiar am fost. De catre mine.

Nu inteleg cum am ajuns din nou in plasa viciilor, a comoditatii, a lenei, a ignorantei.

Am avut perioade in aceste 6 luni cand am fost foarte delasatoare, ma ignoram, nu vroiam sa vorbesc cu mine, nu vroiam sa ma ascult, credeam ca aberam ai atunci ma reduceam la tacere sau imi umpleam mintea cu altceva.

Cautam ca nebuna marea dragoste, sau o asteptam, stiam ca mi-am facut lectiile, ca m-am documentat, ca am invatat, ca am asimilat, ma vedeam perfecta, gata pentru a iubi din nou.

Si la fiecare dezamagire aruncam vina pe mine, ca ceva e gresit cu mine, eu nu ma pot incadra in ceea ce isi doreste el, dar nu intelegeam, vedeam ca ii placea, imi spunea, imi arata, si dupa un foarte scurt timp tot se termina.

Inca o frustrare adunata.

Nu intelegeam ce faceam gresit, era totul ca la carte, era totul bine, perfect. Si tocmai aici era problema, ca era ca la carte, ca uitam uneori de mine si ma lasam pacalita de seductia feminina ce trebuie aplicata pentru barbati. Uitam ca nu toti se incadreaza in anumite stereotipuri si mi-o repetam de atatea si atatea ori si se pare ca si eu o faceam.

Nu doream sa recunosc. Doare ingrozitor de mult sa recunosti ca ai gresit. Si mai ales pentru mine, care tintesc atat de sus, care am o stima de sine foarte crescuta, cum as putea eu sa imi permit sa gresesc? Niciodata!

E, uite ca se poate. Am uitat ca sunt femeie, am uitat ca si noi gresim.

Am mintit ca nu doream o relatie, cand mi-o doream si m-am antrenat in niste jocuri stupide la care, la un moment dat le-am pierdut controlul. Am incercat sa reiau totul, insa el plecase de ceva timp. Si atunci tot pe mine am dat vina.

Am zis DA unei situatii care credeam ca pot face fata, m-am lasat sedusa, mi-a placut, am sedus, i-a placut, insa fantomele din trecutul lui nu il lasau sa mearga pe acelasi drum cu mine. Si iar am dat vina pe mine.

Si acum.....acum e recent, acum am spus DA prea repede, cand trebuia sa spun: „Hai sa mai asteptam, sa descoperim.”

Am fortat cand trebuia sa las frau liber, am intins mana cand trebuia sa o tin la spate, am deschis ochii cand ma orbea soarele dimineata si trebuia sa-i inchid si i-am inchis noaptea, inselata de lumina lunii.

Am incercat eu singura sa balnsez talere, cand nu stiam asa de multe despre proprietar, am patruns unde trebuia sa mai am rabdare, am uitat sa bat la usa si am intrat nepoftita si mare mi-a fost mirarea sa descopar ceva de care imi era cel mai frica. Si iar am dat vina pe mine.

M-am speriat ingrozitor si am luat-o la fuga din nou si am fugit pana m-au lasat picioarele, pana nu am mai avut oxigen, pana am ajuns din nou la mine.

De 2 zile nu mai fug. Stau pe loc.

Privesc in urma, am derulat toate evenimentele pe slow motion, am fost atenta la cele mai mici detalii, am vrut sa vad unde am gresit eu si unde „el”.

Am inceput sa ma apar cand mi-am vazut greselile, am intervenit cu tot felul de scuze, dar m-am oprit imediat, pentru ca nu mai am forta de a mai fugi. Vreau sa stau si sa infrunt.

Daca ar fi sa o iau de la capat si sa schimb ceva, nu as schimba nimic. Poate am pierdut clipe importante, omanei minunati, posibile relatii bune, insa stiu ca aici unde ma aflu acum, mi-e cel mai bine.

Pentru ca m-am oprit din alergat.

“O greşeala este un eveniment care inca nu e pe de-a-intregul in avantajul tau. Priveste greselile ca pe niste experiente din care poti invata si evolua.”

Acum inteleg, acum este lumina, acum sunt linistita. Am tras multe invataturi de pe urma celor 6 luni si pe lnaga experiente mai putin placute, am trait si momente unice invelite in zambete.

Am cunoscut oameni noi, cu care mi-am putut impartasi trairile si credintele, cu care am avut o viziune comuna, am ras, am experimentat, am trait, am adunat, m-au ajutat sa scriu inca o fila la cartea mea si le multumesc foarte mult. Sunt minunati.

Am invatat sa nu mai iau totul atat de personal, daca cineva nu vrea sa colaboreze cu mine, asta nu inseamna ca oferta mea nu este buna, ci, ca el are afinitate pentru alta.

Daca un prieten imi spune anumite lucruri in mod direct, dupa ce tot a incercat sa le camufleze, asta nu inseamna ca ma jigneste, inseamna ca tine la mine, ma iubeste si nu ma mai suporta sa